Florin Chilian şi Ştefan Iordache - Zece

STEFAN IORDACHE

În ultima parte a vieţii, pe Ştefan Iordache
îl obseda o întâmplare. Într-o primăvară, a văzut un domn în Piaţa Amzei
din Bucureşti, care stătea în faţa unei vitrine cu mezeluri. Era un
domn elegant, pe la 60 de ani, îmbrăcat într-un costum închis la
culoare, cu cravată, părul ordonat, ras proaspăt, şi cu o privire care
venea de foarte departe. Cum l-a ivit, aşa l-a pierdut în furnicarul de
oameni cu sacoşe şi pungi care se pregăteau de Paşte. O vreme l-a uitat.
L-a zărit din nou iarna, în dreptul aceleiaşi vitrine din Amzei. Purta
un palton elegant şi nimic pe cap. „Fascinat de ochii săi, nu mă uitasem
niciodată la picioarele lui“, îşi amintea actorul. A privit în jos.
Lângă pantofii bine lustruiţi, era o pălărie în care zăceau, şifonaţi,
câţiva lei. Alături, un mic carton pe care scria „un fost artist“. Nu-l
cunoştea şi nici nu l-a întrebat cine e, de ce face ce face, doar s-a
aplecat să-i lase şi el mărunţiş. Doar că din acea zi, de când i-a văzut
pălăria pe jos, fără să ştie de ce, se ruga cu spaimă: „Doamne, cât
sunt sănătos şi în putere, ţine-mi pălăria pe cap“.